România poate valorifica la maximum stocul de 54 de miliarde de tone de materiale deja existente în Europa, resursă considerată esențială pentru dezvoltarea industriei construcțiilor și reducerea dependenței de materiile prime virgine. În cadrul conferinței „The Circular Economy as a Competitive Advantage in the Construction Industry” desfășurată la București, expertul Linus Waltenberger, Business Field Lead on Circular Economy la roxit Austria (STRABAG), a subliniat necesitatea recuperării materialelor din infrastructura și clădirile construite, precum și din cariere și balastiere, pentru a sprijini proiecte viitoare și a limita extragerea resurselor noi.
Stocul de materiale în infrastructură și construcții
Potrivit datelor prezentate de Waltenberger, 95% din creșterea stocului de materiale între 1970 și 2022 provine din beton, agregate și asfalt. Aceste materiale se regăsesc în clădirile și infrastructura realizate în ultimele decenii și pot deveni o sursă relevantă de materii prime.
Diferențele regionale în utilizarea materialelor reciclate sunt semnificative. În Europa, agregatele reciclate reprezintă în medie mai puțin de 10% din cele folosite pentru beton și alte aplicații. În Olanda, această rată se apropie de 30%, în timp ce în alte țări indicele rămâne sub 1%. Industria încă trebuie să dezvolte standarde clare pentru a permite utilizarea sigură a materialelor secundare în construcții de valoare ridicată.
În Austria, sectorul construcțiilor și demolărilor generează circa 30-40% din totalul deșeurilor. Aproape jumătate din aceste deșeuri sunt depozitate sau folosite pentru umpluturi. Pentru a eficientiza gestionarea acestor resurse, se recomandă realizarea de audituri înainte de demolare și crearea unor pașapoarte pentru materiale, ce pot ajuta la identificarea și evaluarea componentelor pentru reîntregirea circuitului economic.
Proiecte și exemple de reciclare în construcții
Un exemplu relevant îl reprezintă un tronson de autostradă de 11–12 km, situat la sud de Viena, unde s-au reciclat aproximativ 325.000 de tone de materiale. Aceasta a evitat circa 13.500 de transporturi cu camion și a ajuns ca aproape 70% din materialele folosite să fie recuperate.
Al doilea exemplu îl constituie o clădire administrativă din Germania, demolată pentru a permite renovarea. Materialele rezultate au fost prelucrate local și utilizate în producția de beton pentru reconstruirea clădirii, demonstrând astfel fezabilitatea reciclagii la scară industrială.
Expertul Waltenberger a menționat că succesul acestor proiecte depinde în mare măsură de planificare, colaborarea dintre beneficiar, constructor și autorități și de implicarea în fazele inițiale a tehnologiilor de prelucrare. Integrarea rezultatelor și exemplului concret în proiecte-pilot este esențială pentru creșterea încrederii în materialele reciclate.
Barierile și factorii de dezvoltare a pieței materialelor secundare
Disponibilitatea materialelor recuperate nu garantează, de sine stătătoare, succesul unui sector dedicat reciclării. Costurile de gestionare și prețurile pentru materiile prime virgine influențează deciziile companiilor.
Linus Waltenberger a explicat că există trei factori principali care trebuie să funcționeze sincronizat pentru dezvoltarea acestui sector: prețul și disponibilitatea materiilor prime, costurile de eliminare a deșeurilor și acceptarea de către industrie a materialelor secundare. În plus, achizițiile publice pot impulsiona cererea pentru astfel de materiale dacă includ soluții circulare în cerințele proiectelor.
Clarificarea statutului juridic al decompozitării și trasabilitatea materialelor sunt de asemenea esențiale pentru încrederea industriei în utilizarea resurselor recuperate. Standarde și reguli clare privind calitatea și certificarea facilitază adoptarea pe scară largă a acestora.
În final, implementarea de proiecte-pilot și demonstrarea rezultatelor concrete sunt instrumente eficiente pentru a convinge piețele că materialele reciclate pot satisface atât cerințele tehnice, cât și cele economice ale construcțiilor moderne.
Acest potențial de valorificare a resurselor deja existente depinde în mare parte de calibrul politicilor, de investițiile în tehnologii și de disponibilitatea unei cereri reale din partea sectorului public și privat.
