Regizoarea britanică Rachel Tâpârjan, cunoscută inițial ca Raluca, a avut o copilărie marcată de originile sale românești, fiind crescută într-un orfelinat din Brăila. Acum în vârstă de 37 de ani, ea povestește în cadrul unui documentar intitulat „Something Familiar”, ce va avea premiera în cinematografe din România pe 13 noiembrie, despre căutările care au condus-o spre rădăcinile sale biologice și despre legăturile cu familia de origine.
Originile și copilăria în România
Rachel s-a născut în România și a trăit în orfelinat până la vârsta de doi ani. Prima limbă înțeleasă a fost limba română, iar părinții ei adoptivi din Marea Britanie au fost conștienți de originea sa, explicându-i adesea despre condițiile din orfelinatele din România și prezentând o perspectivă adesea negativă asupra țării în anii ’90. Rachel nu a fost considerată niciodată orfană, având părinți în viață, dar a crescut cu prejudecăți despre România, percepând-o ca pe un loc dificil și rece.
Transformarea percepției asupra României și identificarea cu rădăcinile
Pe măsură ce a crescut și s-a stabilit în Marea Britanie, Rachel a început să-și reverse curiozitatea asupra originii sale românești. Interacțiunile cu români de vârsta ei, precum și experiențele personale, au determinat-o să își reevalueze imaginea asupra țării. În copilărie, percepția generală era de loc dificil și plin de suferință, dar vizitele și relațiile cu români au înlăturat aceste prejudecăți și au alimentat dorința de a-și cunoaște mai bine familia și rădăcinile.
Contactul cu Miahela și începuturile căutărilor
Rachel a fost contactată inițial de Mihaela, o româncă din Canada, și fostă adoptată din același orfelinat. Mihaela a inițiat legătura cu Rachel pentru a-i cere ajutorul în găsirea rădăcinilor. Rachel, aflând despre această inițiativă, a început și propriile cercetări. În timpul acestor căutări, ea a reușit să găsească părinții biologici, precum și frați și surori, printre aceștia din urmă se află o fostă victimă a exploatării sexuale, care a supraviețuit abuzurilor din orfelinat.
Primul contact cu comunitatea din Brăila și primele experințe
Rachel a vizitat prima dată Brăila pentru a-și căuta familia, stând la hotel și interacționând cu localnicii. În prima sa vizită, a fost impresionată de arhitectură, despre care consideră că înainte era într-o stare de declin sau ruinată. O întâlnire memorabilă a fost cu un bărbat care lucra la un laptop și vorbea engleza, ajutând-o la traduceri în timpul plimbărilor. Prima experiență a fost marcată de sentimentul de recunoștință față de comunitate, care i-a oferit sprijin în procesul de căutare.
Reîntâlnirea cu fratele și sora
Rachel s-a întâlnit cu fratele său pentru prima dată într-un mod emoționant, el fiind slab și destul de tânăr în momentul cunoașterii, dar ulterior împlinit și fericit, și-a lăsat barba și a devenit mai stabil. Relația cu sora, Ana, a fost profund emoționantă; Rachel o cunoaște dintr-un moment din documentar, fiind prima întâlnire, și rememorează că a fost copleșitoare, plină de sentimente de uimire și afectuozitate. Ana a confirmat existența unui „nor negru” care a acoperit femeile din familie, semnalând o moștenire a traumei legate de exploatare și abuzuri.
Povestea Anei și trauma intergenerațională
Rachel a aflat despre suferința Anei și a mamei sale biologice, inclusiv implicarea mamei în prostituție sau exploatare. Aceste mărturii au stârnit în Rachel întrebări despre transmitem trauma pe multiple generații, despre posibilitatea influenței epigenetice și despre impactul deciziilor parentale asupra urmașilor. Povestea Anei a fost extrem de dificilă pentru Rachel, fiind o mărturie cutremurătoare a lipsei de copilărie și a traumei perpetuate.
Legăturile familiale și relațiile actuale
Rachel menține legătura cu frații săi, în special cu Ana, de care se preocupă și o sprijină, chiar și atunci când au loc perioade în care locuiesc împreună. Fratele său, de diferență de statut, are o viață mai stabilă, fiind tratat mai bine de mama biologică. Rachel remarcă dificultățile Anei în a-și găsi stabilitatea ca adult și face eforturi pentru a o susține, precum și pe cea a surorii sale.
Documentarul, ca formă de exprimare și reflecție
Rachel mărturisește că dispune de un proces de autocunoaștere și vindecare prin realizarea documentarului. Inițial, a fost focalizată pe povestea Mihaelei, dar feedback-ul și procesul de creație au condus-o să devină și protagonistă, învățând să se expună vulnerabil. Regizoarea a fost ghidată de regizoarea siriană Diana El Jeiroudi, care i-a recomandat să fie sinceră și vulnerabilă în procesul de realizare.
Impactul personal și profesional
După ce a terminat primul lungmetraj, Rachel a simțit o mai bună înțelegere a propriei identități și a crescut atât ca artist, cât și ca persoană. În prezent, ea predă la universitate și lucrează în domeninul asistenței sociale și al terapiilor, fiind licențiată ca practician terapeutic și asistenta socială. Filmele sunt pentru ea un motiv secundar, principală activitate fiind predarea și activitatea academică.
Rachel Tâpârjan continuă să descopere validarea identitară și vindecarea emoțională, explorând trecutul pentru a înțelege mai bine prezentul, chiar dacă calitatea de povestitoare a propriilor traume implică un proces complex și continuu.
